KarinaPerkins

A fost o perioadă în care am încetat să mai caut ceea ce-mi lipsea, pentru a începe să ascult ceea ce exista deja în mine.. Am crezut mult timp că dragostea se găsește în altă parte, într-o privire care mă va aștepta, într-o prezență capabilă să dea un nume tăcerilor mele.. Apoi am înțeles că, înainte de a întâlni pe cineva, trebuie mai întâi să învățăm să stăm singuri cu noi înșine.. Tocmai în această apropiere treptată de ceea ce sunt, a apărut o tandrețe nouă, discretă, dar profundă, ca o lumină care nu încearcă să orbitească, dar care, totuși, luminează totul..

Am învățat să mă privesc cu mai multă blândețe.. Nu mai trebuie să-mi confund îndoielile cu slăbiciunile, nici ezitările cu limitele definitive.. Uneori, anumite zile purtau încă întrebări fără răspuns, gânduri care reveneau târziu, amintiri care cereau timp.. Totuși, chiar și acolo, am rămas.. Am înțeles că iubirea de sine nu înseamnă să înțelegi totul imediat, ci să fii prezent când interiorul devine mai dens, să continui să mergi înainte fără a te trăda..

Pe măsură ce m-am apropiat de mine însumi, am început să privesc lumea într-un mod diferit. Am redescoperit frumusețea lucrurilor simple: aerul de dimineață, lumina care se strecoară pe o fereastră, senzația unui drum care se deschide în fața ta. Există în lume o modalitate tăcută de a iubi. O modalitate de a ne aminti că totul se schimbă, că totul respiră, că nimic nu este static. Această evidență mi-a învățat că a trăi nu înseamnă a poseda timpul, ci a ști cum să-l trăiești..

Atunci am înțeles că natura vorbește celor care știu să încetinească. Ea nu promite nimic, nu reține nimic, există cu o fidelitate liniștită. Cerul se schimbă fără să ceară permisiunea, vântul trece fără să se scuze, lumina revine chiar și după cele mai lungi ore. Privind aceste lucruri, am simțit că a iubi poate arăta și ca această prezență simplă: a fi acolo, pe deplin, fără zgomote inutile..

De aici, de la acest loc, am învățat să iubesc pe alții. Nu pentru a umple un gol, ci pentru a împărtăși o adevăr deja viu. Am încetat să caut pe cineva care să mă completeze. Am preferat să întâlnesc persoane capabile să deschidă un spațiu, să creeze o apropiere în care fiecare rămâne întreg. A iubi a devenit o mișcare mai liberă, mai clară, mai profundă..

Îmi plac conversațiile care evoluează încet, cele care lasă loc tăcerii, fără ca aceasta să devină distantă. Îmi plac privirile care spun mai mult decât cuvintele, momentele în care simți că ceva se întâmplă, fără efort. Există întâlniri care nu au nevoie de zgomot pentru a exista. Ele se așează cu simplitate, și totuși, ele schimbă ceva în noi..

Am iubit cu intensitate. Am lăsat anumite persoane să intre în locurile pe care de obicei le protejăm. Am experimentat apropierea care liniștește și cea care zdruncină. Și am învățat, de asemenea, că anumite povești nu sunt menite să dureze. Ele vin să deschidă o ușă, să trezească o emoție, să dezvăluie o parte din noi pe care nu o cunoșteam încă. Chiar și atunci când se îndepărtează, ele lasă în urmă o adevăr..

Am descoperit că a renunța la ceva nu șterge nimic. Ci transformă. Ceea ce a fost trăit continuă într-o altă formă. Devine memorie, nuanță, respirație interioară. Nu pierdem ceea ce ne-a atins cu adevărat. Pur și simplu învățăm să-i oferim un alt loc, mai calm, mai drept, unde amintirea nu mai apasă, ci acompaniază..

Explorer a devenit astfel o modalitate de a iubi. De a explora ceea ce simt, ceea ce doresc, ceea ce mă mai tulbură. De a traversa teritorii necunoscute, de a accepta că nu voi ști întotdeauna, de a avansa fără o hartă precisă. Fiecare pas către necunoscut m-a apropiat de ceva esențial. Am înțeles că a te descoperi nu înseamnă a atinge o versiune definitivă a ta, ci a rămâne deschis la ceea ce continuă să se nască..

Astăzi, iubesc cu mai multă prezență. Mă iubesc pentru că am învățat să rămân. Iubesc pe ceilalți pentru că pot împărtăși fără să mă pierd. Iubesc lumea pentru că continuă să mă uimească. Și iubesc acest drum pentru că îmi amintește în fiecare zi că a iubi nu înseamnă să ajungi undeva, ci să mergi mai departe cu inima deschisă, atent la ceea ce se mai deschide..

Atunci am înțeles că natura vorbește celor care știu să încetinească. Ea nu promite nimic, nu reține nimic, există cu o fidelitate liniștită. Cerul se schimbă fără să ceară permisiunea, vântul... Am preferat să întâlnesc prezențe capabile să deschidă un spațiu, să creeze o apropiere în care fiecare rămâne întreg. A iubi a devenit o mișcare mai liberă, mai clară, mai profundă..