ZiaVoux

Sunt o femeie care înțelege puterea corpului său, care are grijă de el cu fiecare repetiție, cu fiecare pas pe care îl face în sala de sport. Fiecare picătură de transpirație este o sărbătoare a ceea ce sunt, a puterii pe care am cultivat-o. Corpul meu nu reflectă doar efort, reflectă pasiune, determinare și dragoste de sine. Prin exercițiu, îmi descopăr limitele, le depășesc și apoi le depășesc și, făcând acest lucru, mă recunosc mai puternică, mai încrezătoare, mai vie. Fiecare mușchi care se formează, fiecare curbă care se definește, este dovada că efortul meu are un scop: să mă simt completă, puternică și mândră de ceea ce sunt.."

"Sunt o femeie care transformă fiecare picătură de transpirație în plăcere. Corpul meu nu este doar o mașină, este o pânză, iar eu sunt artistul care o sculptează cu fiecare mișcare, cu fiecare repetiție.. La sala de sport, fiecare greutate pe care o ridic nu mă face doar mai puternică, ci mă provoacă să mă uit la reflectarea mea și să știu că creez cea mai bună versiune a mea.. Fiecare curbă, fiecare mușchi marcat, este o invitație să mă dorești, să mă simt de neoprit. Încrederea mea nu este negociabilă, se construiește cu fiecare sesiune, cu fiecare întindere, cu fiecare efort. Nu sunt perfectă, dar știu sigur ce sunt: sunt irezistibilă în propria mea piele."

Iubesc apusurile de soare. Aerul proaspăt, cerul în nuanțe de roz și portocaliu, tăcerea care începe să se strecoare printre copaci. Mi s-a părut întotdeauna momentul perfect să mă pierd în mine însămi. Astăzi m-am plimbat fără țintă prin parc până am găsit acel colț ascuns unde buruiana crește înaltă și poteca pare uitată. Îmi place acest loc. E destul de izolat ca să mă simt singură, dar nu atât de izolat încât să-mi fie imposibil să mă gândesc la cineva care trece pe acolo.. Și acea posibilitate.. Mă înnebuneşte.. M-am asezat pe banca veche de lemn, inca calda de soare. Purta o rochie largă, una care se mişcă cu fiecare adiere, şi nimic dedesubt. Am făcut-o intenţionat. Îmi place să mă simt liberă, ușoară, obraznică. Nu era prima dată când fugeam acolo, dar era prima dată când nu puteam rezista gâdilatului care mă cuprindea de când plecasem de acasă..

Degetele îmi mângâiau coapsele încet, ca și cum ar fi vrut doar să se încălzească. Dar ştiam că ei mint. Stiam ca corpul meu ardea inainte sa ma asez. Tăcerea parcului devenea mai intimă, mai densă. Frunzele şopteau în timp ce vântul dansa printre crengi, iar eu lăsam acelaşi vânt să-mi ridice marginea rochiei, doar puţin. Destul de mult încât dacă cineva ar privi de pe potecă, mi-ar putea vedea picioarele deschise și strălucitoare. Mi-am muşcat buza.. Gadilatul a devenit urgenta. Mi-am strecurat degetele între buzele umede, deja atât de ude încât atingerea m-a făcut să scot un geamăt ușor, abia auzibil.. Soldurile mi s-au miscat instinctiv, cautand mai mult, cerand mai mult. Mi-am închis ochii pentru o secundă, imaginându-mi.. ¿Și dacă cineva mă vede așa? Ce-ar fi dacă cineva ar trece pe acolo și s-ar opri să se uite, fără să spună nimic, doar privindu-mă în timp ce mă atingea cu îndrăzneală?

Gândul m-a făcut să tremur. M-am aplecat un pic, lăsându-mă pe spătarul băncii. O mână s-a agățat de marginea lemnului în timp ce cealaltă se scufunda între picioarele mele. Mișcări lente la început, explorând, jucându-mă cu clitorisul meu ca și cum ar fi un secret pe care mi-a plăcut să-l spun doar cu mângâieri. Mi-am simțit coapsele tremurând, suspinele devenind mai rapide. Nu a fost doar plăcerea fizică. Era un amestec de adrenalină, de a mă simţi atât de vie, atât de îndrăzneaţă, atât de.. Privită, chiar dacă nimeni nu era acolo. Sau cel puţin aşa credeam.. Pentru că jur că pentru o clipă am auzit o ramură rupându-se în depărtare. Inima mi-a sărit, degetele mi s-au oprit. ¿A fost cineva? Mă urmăreau? Sau era doar mintea mea hrănind fantezia?

Am zâmbit. N-am spus nimic. M-am atins din nou, de data asta cu mai multă hotărâre. M-am deschis mai mult, lăsând rochia să se ridice complet. Degetele mele au alunecat în ritm în timp ce îmi strângeam buzele pentru a nu geme prea tare. Dar n-am putut face nimic. Am fost atât de aproape, atât de al naibii de aproape.

Întregul meu corp s-a îndoit când am terminat, muşcându-mi pumnul să nu ţip. Valurile de plăcere m-au scuturat cu intensitate, în timp ce simțeam căldura, pulsul rapid, picioarele slabe. Am căzut, gâfâind, cu inima bătându-mi în piept. Și chiar atunci, printre tufișuri, am văzut ceva mișcându-se. O sclipire. O umbră. ¿Mă crezi? Au stat acolo, în tăcere, bucurându-se de spectacol? Sau a fost doar imaginatia mea din nou? Nu stiu. Dar m-am ridicat cu un zâmbet obraznic, mi-am dat jos rochia și am plecat încet, cu picioarele încă tremurând și pielea arzând... Știind că poate, doar poate, cineva își va aminti acea seară la fel de mult ca mine.