MiaBernard

Am 36 de ani și, deși oamenii tind să spună că sunt în floarea vârstei, adevărul este că nu simt întotdeauna așa. Uneori simt că îmi lipseşte ceva. Am trăit suficient de mult pentru a şti că viaţa nu este niciodată ceea ce te aştepţi şi am învăţat să accept asta.. Nu am fost întotdeauna clar în ceea ce am vrut și de multe ori m-am pierdut pe căi care nu m-au dus nicăieri. Îmi amintesc când aveam 20 de ani și credeam că la 30 de ani voi fi căsătorit, cu copii, stabilit, fericit. Astăzi, privită în retrospectivă, această idee pare atât de străină de realitatea mea încât mă face să zâmbesc. Am avut relații, unele bune, altele mai puțin bune, și am învățat să iubesc să fiu singură, chiar dacă uneori mă simt puțin singură.. Munca mea m-a ocupat mult în ultimii ani. Sunt designer grafic și viața mea se învârte în jurul proiectelor, termenelor limită și întâlnirilor. Am construit o carieră de care sunt mândru, dar mi-a lăsat puțin timp pentru mine. Uneori mă întreb dacă voi putea vreodată să găsesc un echilibru între pasiunile mele şi dorinţele mele personale..

Acum câteva săptămâni, o prietenă m-a invitat la cină la ea acasă. Am crezut că va fi o noapte liniștită, ceva relaxat, dar s-a dovedit a fi una dintre acele nopți care te schimbă fără să știi. Am întâlnit un bărbat acolo. Nu era ceea ce eu aş numi în mod normal „tip de mine”, dar era ceva în el care mă făcea să vreau să vorbesc mai mult.. Conversaţia lor a fost intrigantă, un echilibru perfect între seriozitate şi uşurinţă, între profunzime şi umor.. Nu pot spune că am crezut în dragoste, dar ceva din mine mi-a spus că trebuie să mă ascult. Şi am făcut-o. În acea noapte am stat treji până târziu să discutăm. Nu existau promisiuni, nici date la vedere, dar exista o conexiune pe care nu o mai cunoscusem de mult timp. M-am gândit mult la asta. Viața mea a fost confortabilă în singurătatea ei, dar îmi dau seama că am evitat să mă deschid la noi posibilități. De ce mi-e frică să-mi încerc norocul pe ceva care ar putea fi minunat? Vârsta, experiențele anterioare, așteptările.. Toate acestea m-au învățat să mă protejez, să fiu precaut. Dar acum, privind spre viitor, îmi dau seama că a fi precaut înseamnă să mă închid la multe lucruri.. Şi poate că cineva. Azi m-am trezit plimbându-mă prin oraş, fără ţintă, dar cu zâmbetul pe buze. Sunt gata să-mi dau o șansă. Nu știu cum va arăta viața mea în anii următori, sau dacă deciziile pe care le iau astăzi mă vor duce într-un loc mai bun sau mai rău. Dar ştiu că nu mai vreau să trăiesc cu sentimentul că am renunţat la tot din cauza fricii sau a nesiguranţei. Viaţa nu are garanţii, dar poate acesta e secretul. Nu mai pot aștepta „momentul potrivit”, pentru că acel moment nu va veni niciodată dacă nu îndrăznești să-l creezi. Şi azi, pentru prima dată după mult timp, mă simt pregătit să văd ce e în faţă.

Mereu am crezut că la 36 de ani totul va fi clar. Viața, munca, relațiile mele.. Totul s-ar potrivi ca un puzzle perfect asamblat. Dar realitatea nu e atât de simplă. La acea vârstă am învățat că nu există căi drepte sau răspunsuri ușoare. Am avut suișurile și coborâșurile mele, iubirile mele, dezamăgirile mele. Și chiar dacă oamenii mă văd adesea ca pe o femeie matură și încrezătoare, adevărul este că mă confrunt întotdeauna cu propriile mele temeri și dorințe.. Astăzi, în timp ce mă pregătesc pentru o întâlnire importantă la serviciu, ceva îmi spune că există ceva mai mult. Ceva din mine a rămas tăcut pentru mult timp. De multe ori cred că rutina m-a consumat, că am uitat ce înseamnă să te simţi în viaţă. Nu vorbesc doar despre adrenalina muncii sau despre entuziasmul unei conversații intense. Vorbesc despre ceva mai profund, ceva ce are de-a face cu dorinţa, cu scânteia care te face să te simţi invincibil, care îţi aminteşte ce înseamnă să trăieşti prezentul fără teamă.. Acum câteva zile am întâlnit pe cineva. A fost la o petrecere la care am participat, ceva la întâmplare, nici măcar nu mă așteptam. Nu era genul de om cu care ai crede că ar putea fi ceva. Dar când se uita la mine, am simțit o conexiune imediată, un fel de electricitate care mi-a străbătut corpul. Ceva din privirea lui m-a dezarmat, si pentru o secunda am simtit ca am asteptat acest moment, desi nu stiam ce ma astepta.. Numele lui este Lucas.. Are 40 de ani, dar nu numai vârsta lui mă atrage. Aşa e el, această încredere liniştită pe care o emană fără efort. Când am vorbit, am simțit că pot fi eu însumi, ceea ce uneori nu fac cu ușurință. La locul de muncă, în relații, chiar și cu prietenii mei, sunt întotdeauna cu un pas înainte, eu sunt întotdeauna cel care trebuie să țină totul sub control. Dar cu el.. A fost diferit.. Era ca si cum, pentru prima data dupa mult timp, puteam sa nu mai fiu femeia care stie intotdeauna ce sa faca si sa ma abandonez necunoscutului..

Ceea ce a început ca o conversație informală s-a transformat în ceva mai intens. Micile gesturi, zâmbetele complice, privirile care spuneau mai mult decât puteau exprima cuvintele. La sfârşitul nopţii, eram amândoi în acelaşi colţ, departe de agitaţia petrecerii, discutând în linişte.. — Ai vrea să mergi într-un loc mai liniștit? - m-a întrebat cu vocea lui serioasă şi încrezătoare, făcându-mi gâtul să se încălzească.. Nu aveam un răspuns clar în minte, doar simțeam că asta e ceea ce vreau. Uneori, viaţa îţi oferă acele momente pe care trebuie să le trăieşti fără să te gândeşti prea mult la ele. Aşa că, fără să mă gândesc prea mult, am acceptat. Ne-am dus la apartamentul ei. Nu ştiu dacă a fost alcoolul sau alchimia dintre noi, dar când am intrat în spaţiul ei, totul s-a schimbat. Locul era întunecat, luminat doar de lumina slabă a străzii care pătrundea prin fereastră.. Nu a existat nici o grabă, nici o așteptare, doar sentimentul de a fi complet prezent unul pentru celălalt.. M-a invitat să stau pe canapea şi, făcând asta, a stat în faţa mea, privindu-mă cu acea privire care părea să-mi citească. Şi apoi, fără să spună un cuvânt, s-a apropiat. Atingerea ei a fost blândă, dar hotărâtă. Nu a trebuit să vorbim; dorința pe care o împărtășeam era deja suficientă. Electricitatea dintre noi creştea cu fiecare sărut, cu fiecare mângâiere. Şi eu.. Am încetat să lupt cu ceea ce simțeam. Ceea ce am fost reprimat atât de mult timp, ceea ce am ținut în mine, a ieșit necontrolat. În sfârşit am putut să dau drumul. Cu el nu am simtit nevoia sa fiu femeia controlata, cea care mereu se teme sa se piarda. Pentru că cu el m-am simţit liberă să fiu cine sunt cu adevărat. Când am căzut în linişte, cu respiraţia mea îngreunată şi cu inima bătând, mi-am dat seama că nu am experimentat doar o conexiune fizică, ci ceva mult mai profund.. Am redescoperit o parte din mine care a adormit. Acea parte care nu se teme să exploreze, care nu se teme să dorească și să fie dorită. În acea noapte totul s-a schimbat pentru mine. Nu ştiam dacă era doar o greşeală sau dacă era ceva mai mult între noi. Dar pentru prima dată în ani, mi-am dat seama că nu trebuie să înţeleg totul. Nu trebuia să planific viitorul, nu trebuia să trăiesc conform așteptărilor altora. Trebuia doar să trăiesc în prezent, să mă bucur de ceea ce prezentul îmi oferea.