KloeMontiel

Să te revăd nu a fost doar un efort uşor şi constant, ci să înţeleg, în suflet, un fir de vis rupt. A fost întunecat să te văd din nou, sentimentul pe care l-am avut să te găsesc extraterestru și totuși să continui să crezi că ești al meu. A te revedea a fost miracolul unei convalescențe dulci când totul, cu sufletul gol, devine mai frumos din absență. Ne vom revedea după noaptea impenetrabilă a abisului, a fost să găsesc în ochii tăi o imagine veche a mea. Şi găsesc, într-un trecut adânc, zile mai frumoase şi mai bune, ca această scrisoare în cutele căreia sunt păstrate unele flori. A te revedea îmi arăta durerea care e îngheţată, ca o frumoasă ceaţă de după-amiază, în albastrul privirii tale.. Şi, vezi, din călătoria lungă Mă întorc mai curat şi mai puternic, pentru că am dormit toată noaptea în genunchii morţii. Pentru că te-am privit în ochi un paradis al lucrurilor trecute, ca în apa peșterilor vezi orașe fermecate. Şi pentru că am văzut imaginea ta clară, printr-un halou de lumină senină, cum nu am mai văzut niciodată înainte, în ochii muritorilor. A apărut viziunea terestră.. A fost întunecat să te văd din nou, sentimentul pe care l-am avut să te găsesc străin, și totuși să continui să crezi că ești al meu

Hei, vom fi tristi, doamna mea dulce. Nimeni nu va şti secretul acestei tristeţi dulci. Trist ca valea asta care începe să se întunece, trist ca amurg la sfârşitul sezonului. Tristeţea noastră va avea puţină mândrie în plus, ca acel carmin uşor al frumuseţii tale, şi împreună vom plânge, fără lacrimi, înălţimea viselor tale pe care le-am ucis steril într-o zi. Hei, vom fi trişti, cu o tristeţe rătăcitoare din parcurile îndepărtate, oraşele moarte, porturile de noapte cu farurile stinse. Şi astfel, în toamnă, liniştiţi uniţi, tu îţi vei reînvia vechile vanităţi, iar eu gloria postumă a triumfurilor mele pierdute Totul a trecut ca o scurtă umbră a unei păsări ce traversează cerul. Eternitatea a trecut într-o clipă, iar amintirea trădătoare nu te mai numește. Numai inima se plânge și se mira de realitatea chinului său: noapte întunecată, fulgere și vânt și o haină de frunze care acoperă calea! Dar pana ieri, nimic, tu erai viata, lumina trecutului, sprijinul viitorului, cârma sufletului si pansamentul ranii. Astăzi mă gândesc la tine, frumoasa mea iubire îndepărtată, pe care o amintim, pe patul dur, visul unei nopți de vară

Sunt apa albastră a muntelui, M-am născut într-o crăpătură în tufișul sălbatic și nu am nici măcar o fărâmă de curaj Nici măcar paharul meu nu-l înșeală pe călător. Nu mă învârt cu furie răcnitoare, nici nu conduc călătoria spre mări vaste; Copiez doar tonurile peisajului și doar livezile îmi spală pârâul. Şi umil şi tăcut, destinul meu Este să fiu bun şi prietenos; să fiu apă pură prin iarba drumului. Aleargă fără nume, suferă pierderi și mori într-o noapte în tufișuri cum au murit cele mai bune cântece ale tale Ochii îndepărtați pe care în nerăbdarea mea îi aștept, ochii pe care o suflare de tristețe tulbure, ești pentru mine ca ultima stea pe albastrul calm al unui munte. Nu te-ai uitat la mine şi în tăcere te iubesc: un dispreţ dulce care nu rănește iluzia. Am învăţat să trăiesc pentru ceea ce mor, cum să aştept ceea ce mă înşeală cel mai mult. Ora confidenţială a tristeţii mele! Acum, sub sărutul unei după-amiezi reci, muntele de aur începe să se îngrijească. Si te chem de departe, cu ochii plini de lacrimi pentru ca in jurul ei ma simteam ca un las sa-ti spun ca te iubesc atat de mult

Îţi mulţumesc pentru pacea care a intrat în viaţa mea, când am părăsit seara în care eram orb din cauza răzbunării tale.. Mulțumesc pentru viziunea liniștită pe care mi-ai dat-o conștiinței în liniște, pentru copilăria care apare în elevul meu și pentru marea bucurie care îmi înalță sufletul. Mulţumesc pentru lumina milostivă cu care mă mişc printre lucruri, care mişcă mâna unui filator printre firele luminoase. Mulţumesc pentru liniştea văii de lumină care se pierde în iubirea mea, ca o mică frunză de fân în întinderea deschisă a unui câmp verde. O, necaz! Pe pieptul meu ai venit în zilele de muncă crudă, în timp ce umbra din jurul patului meu Și-a încurcat urletele grele a coborât o oră ca picătura de apă în cisternă, și mi-am ars fruntea păcătoasă un fulger roșu de febră internă. Lampa, care împrăştia în jur o răcoare uşoară, Era gura purpurie a unui cuptor hrănit cu lăstari în timpul verii. Şi privirea familiară şi atentă, sub lumina roşeţiilor tremurătoare, cântărind ca un nor de furtună pe oboseala săracilor mei ochi. Închisoare fortificată ai fost, Oh noapte! Când te-am părăsit, am vrut să văd luna de toamnă, mare și aurie, să simt din nou măreția zilei. Astăzi, când ies în lume, după captivitatea dureroasă, Trăiesc cu un vis mai profund și un sentiment de mister mai grav

Simt relații ascunse, aud muzică neauzită și primesc vibrații secrete de pe un alt pământ, din alt cer și din alte vieți. Inima mea adăposteşte toată bucuria vieţii umane, aşa cum frunza mică poartă, în culoarea ei verde, toată vara. O, iubirea mea! El a chemat şi după pasiunea fatală, iar viaţa mea întunecată este deschisă luminii ca o cameră albastră pentru o petrecere. Nimic, nici o ambiţie, ci acest dar benefic, realizat în schimbul gloriei, pe care o iert, şi propriul meu nume, pe care l-am uitat. Serafică mâine, vas de har în care lumina este închisă, primește rugăciunea mea care este astăzi sora bucuriei infinite a pământului Te voi duce în valea mea Muză a gheții și a pădurii de pini, sora mai mică a urșilor și a aurorei boreale. Te voi duce în valea mea, în peştera de cristal, unde iarna ta lungă a fost legat de bătrânul lup tatăl. Te voi duce în valea mea, care deja începe să se trezească ca un bebeluş în ceaţa dimineţii. Vei vedea primăvara strălucitoare pe câmpurile care își retușează cu aur dulce și perlă transparentă haina sa ușoară de flori. Vei vedea lumina oprindu-se, ca un păstor care se odihneşte când flautul pleacă de pe dealul amurgului

Te voi duce în valea mea ca să poţi asculta, în pacea dealurilor, rugăciunea clopoţelului îngeresc. Valea mea este atât de departe! Ei au început deja să taie pentru fete fericite și stabile, fân cald și matern. Căruţa credincioasă se va întoarce cu steaua şi cu un cântec în care se aude aroma tufişurilor şi murmurul adânc al câmpului de grâu.. Viața va fi veselă și clară și lângă familie bine, ce cupluri acum un an Ei vor putea vorbi. Fumul albastru al fermelor va trage spirala, în timp ce după-amiaza își ia rămas bun ca o barcă pe mare. Te voi duce în valea mea Muză a gheţii şi a pădurii de pini, sora mai mică a urşilor şi a aurorei boreale, în sfârşit m-ai uitat. Ce uitare dulce și profundă! Dincolo de marginea nesigură a întunericului nostru de ieri, steaua pe care o privim amândoi a coborât ca o lacrimă dulce care se sparge în cădere. Şi de aceea mă îndepărtez de genunchii tăi întristat, ca cel ce îşi părăseşte câmpul fără să vrea, văzând că ochii tăi, ca sticla rănită, prelungesc agonia unei seri de lenevie. M-ai uitat în sfârșit! În mijlocul amurgului care întunecă un zbor de frunze Taci, ca să treacă femeia asta. Şi voi asculta mai târziu, în noaptea oarbă, piciorul îndoliat al celui care vine mereu pe urmele a ceea ce nu s-a întors niciodată

Eşti un cântec. Aerul uşor pluteşte printre flori şi cuiburi. Dormi sub picioarele tale, câmpurile înflorite, iar părul tău este un adevărat râu. Viața mea începe în tine. Tu eşti ianuarie-ul meu care apare la orizonturile prevăzute; regiunea mea de râuri cunoscute, înalta mea constelaţie de marinar. Prin mâinile mele pleci ca o briză; înveliți o grădină într-un suspin și fluturii se deschid în râsul tău. Tu ești întreaga umbră, tu ești lumina, iar eu, înălțându-mi inima, tânjesc după tine ca vântul care vine de pe un vârf Timp de lumină, dar de lumină visată, diferită de acea strălucire pământească care umple abisurile spațiului și aprinde, în fiecare spic de grâu, zorii săi. Timp de lumină, dar de lumină vălită muritorului care, în mormântul senin, descifrează semnul durerii sale lungi, la naşterea veacurilor decretate. Timp de lumină, dar de lumină divină, înghețată în orizonturile interioare și care luminează alte lumi magnifice. O, lumină a veşniciei! Este foarte diferit de lumina asta care este sora florilor, pentru că ştie să moară atât de uşor

Cenuşa adunată pe pământ unde cărbunii vieţii mele tremură; norul care, în întunericul stăpânit, devine un tron de lumină în zori. Piedestalul neterminat la scară în care visul vine la viață; aripa atârnă deasupra torentului, aisbergul nopții înstelate. Tu eşti perna încrezătoare, care mă pregăteşti pentru celălalt vis, zăpada se rostogolea în jurul frunţii mele. Că în sfârşit, pe cerul luminat, voi vedea ultimul design al lumii În paharul tău alb, tăcerea mea este blocată Oh, e timpul! Oh, vreme! Inima te simte, dar simțurile mele nu te percep. Sub picioarele mele alergi fără zgomot, dar mă lovești în frunte cu furie. Curentul tău se îndreaptă înainte sau înapoi? Îţi vei aminti? Alergaţi spre uitare? Vreau să te ţin, dar tu ai plecat deja, Vreau să uit, dar tu eşti aici. Să-ţi curgă eternităţile este gloria ta. Respiraţia ta ucide. Virtutea ta inventează. Eşti o fabulă la fel de mult ca o poveste. Paşii tăi alunecă printre stele, şi din cer şi de pe pământ ne dai socoteală scriind cu praf şi cenuşă

Lucrurile ne părăsesc doar când le prelungești, se rup, iar altele, în cea mai mare parte, dispar la jumătatea drumului. Unii trec ca nişte umbre în aer, ca aburul dimineţii care se condensează în iarbă. Lucrurile ne părăsesc ca oaspeții nerecunoscători care intră, se uită, navighează, pun deoparte o oglindă aici, Acolo trag o perdea, Ele ezită în camere, Ele ezită în holuri, și în cele din urmă, ca fantome, Ei câștigă strada și sunt pierdute. Lucrurile ne părăsesc, iar sufletul, nelocuit, nu se adaptează nici măcar la singurătate, nici nu se obișnuiește cu tăcerea. Până când, în sfârşit, după evadarea zilnică din toate lucrurile, plină de ecouri pierdute, singurătatea ei duşmană Oraş de gheaţă, generatoare de fantome, pe care tu îl strângi cu o mână stângace şi adormită, cearşafurile leneşe şi lente ale ceţii tale. Circul norilor persistenți care se luptă, ca niște fiare grele, într-o simulare solemnă a sărbătorilor mitologice. Cuib de valuri furtunoase, pare ca zvonuri despre lumi avortate în încercările cosmogonice de creație. Frustrat simfonie de tunet însoțește după-amieze calme și diminețile gri, în care se pare că te întorci la haos. Dealuri înalte, pereţi abrupţi, te înconjoară. Un soare înfricoșător, ca un soldat fără scut, luptând împotriva cerului, le urcă cu oboseală și începe să arunce, pe zidurile tale de pământ, abundența inutilă de săgeți înghețate. Oraș vechi, unde numai turnurile ies în evidență, încinse cu umiditatea lor cuaternară, pentru a chema fantomele de gheață la sunetul surd al clopotelor sumbre. Tu eşti locul preferat pentru dezolarea sufletului meu, esplanada rece pentru a vorbi cu morţii mei, deşertul pentru a comunica cu stelele mele stinse

Era deja ora cinci dimineaţa şi eu stau în faţa munţilor care se înclină închizând complet orizontul. Există o ușoară atingere de lumină, ceva foarte asemănător cu tandrețea care se naște sau cu amintirea care se îndepărtează. Este un fel de farmec mistic, care nu este fericire, ci doar anunțul sincer al milei umane. Aşa este cerul în această oră pură în care iertarea solemnă a nopţii şterge toate defectele pământului. Și în fața acestei străluciri atât de iminente, îmi spun, tremurând de semne: Se va împlini această promisiune și astăzi? lumină? Acest pact sacrosanct de a lumina scena în fiecare zi pământească, se va încheia în această dimineață? Dacă întunericul ar fi decretat astăzi? Dacă soarele nu ar fi venit punctual la întâlnire, târziu pe unul dintre drumurile siderale? Și această îngrijorare, între copilărească și tragică, mă absoarbe în timp ce privesc la orizont

Cât de larg, luminos, extraordinar, mult mai mult decât o perspectivă marină, sau ce orizont vag al deșertului, cu ani în urmă, mi-ai deschis ochii zid al existenței, limitat de patru sori mari, în timpul zilei, și de patru stele, în timpul nopții. Acolo voiam să pictez cu mâna liberă un curcubeu care se întindea peste lume şi o cale lactee care despica cerul, un nor mare pentru speranţa mea şi o corabie uriaşă pentru cuceririle mele.. Dar pe măsură ce am ajuns la perete Spațiul ambițios s-a îngustat, iar irisul, nava și norul Se potrivesc doar cu un capăt rupt, o lungă fringă răsucită de vânt și o vâslă inutilă în nisipul uscat. Astăzi, la câţiva paşi de acest zid. –Iluzia aerului se va spulbera in curand – nu pot gasi loc decat pentru cateva simboluri si o data, intre un cerc de umbra Norul era o iluzie a distantei, iar arca era o fantoma a abisului, iar nava era un vis de spuma, iar proiectarea stelelor Căii Lactee avea viață doar în studenții mei. Adevărul, adevărul era acel cerc, şi acea cruce, şi acei palmieri şi acea dată

Creatorul palatului de fum care a ridicat turnuri şi cupole în deşert şi a umplut jungla cu balcoane; cel care a scos fiarele mitologice din închisoarea aurie a basmului şi le-a făcut să danseze pe scenă; clovnul şi prinţul pe care am ştiut să-l port sub mantie, la surprinderea tuturor, Din tot ce am fost: de la călătorul care conduce drumurile și râurile pământului, paralel cu cursul venelor sale și de la observatorul blând al arderii roșii care încălzește fața iernii și dezgheață, în cartea prietenilor, floarea leneșă a metaforei. De tot ce am fost: de la flautista ambiguă care a animat dialogurile nemuritoare ale unei alte epoci, și muzicianul zgomotos care își zdrobește polițiștii în piață, astfel încât curierii să se poată înfuria, la creatorul palatului de fum care a ridicat turnuri și cupole în deșert și a umplut jungla cu de cel care a scos fiarele mitologice din închisoarea aurită a basmului şi le-a făcut să danseze pe scenă; de clovn şi de prinţul pe care am ştiut să-l port, sub mantia mea, spre surprinderea maselor grele; De tot ce am fost: de la călătorul care conduce drumurile și râurile pământului, paralele cu cursul venelor sale și de la observatorul blând al arderii roșii care încălzește fața iernii și dezgheață, în cartea prietenilor, floarea leneșă a metaforei. De tot ce am fost: flautist ambiguu care a animat dialogurile nemuritoare ale unei alte epoci, muzician zgomotos care își strivește polițiștii în piață, astfel încât curierii să se poată ridica

De tot ce am fost: de omul universal pe care am dorit să-l realizez, în zadar, extinzând în cele patru părţi ale vieţii toate ramurile fiinţei mele, şi, uneori, dând, într-o singură floare, toată forţa şi toată virtutea unui parfum. De tot ce am fost: de la regele înfuriat – coroană de hârtie, sceptru de trestie – pe care am pretins că îl întruchipează, printre oameni, fără altă împărăție decât piatra tare pe care mi-am pus picioarele, nici alt exercițiu Lăsați-l să se calmeze cu lacrimi constante; de la cerșetorul la întâmplare pe care alții l-au fost am fost modest printre stele, gloria perfectă de a-mi fura fluxul de stele noaptea și în orice pârâu; Din tot ce am fost: un constructor de nori