AlinaXGlamours

Numele meu e Katia, iar biroul meu e tot ce e deasupra solului.. Biroul meu nu este plin de hârtii, ci de hărți cu trasee marcate, iar cel mai frecvent sunet din căștile mele nu sunt notificările de chat, ci urletul vântului pe stânci.. Pentru că viața mea adevărată începe atunci când am rucsacul în spate și o potecă în sus sub picioare. Totul a început cu faptul că la 18 ani nu mi-au dat un telefon nou, ci primele bețe de trekking din viața mea și o excursie în munții Crimeei. De atunci m-am îmbolnăvit.. Dar nu o boală într-un sens rău, ci o sete. Setea de înălțime, viteză, depășire.

Apartamentul meu este doar locul unde îmi încarc dispozitivele și îmi usuc echipamentul. Pe balcon, în loc de flori, atârnă o frânghie de alpinism, pe raft, în loc de cosmetice, stau borcane cu sublimate, iar cel mai prețios obiect din dulap nu este o rochie, ci o jachetă cu membrană, care a trecut cu mine prin mai multe ploi.. În fiecare vineri, rucsacul meu mă aşteaptă la uşă.. În timp ce alții plănuiesc la ce bar să meargă, eu și prietenii mei care gândesc la fel decidem pe ce vârf să urcăm în zori. Chat-ul nostru nu explodează de meme, ci de mesaje: „Uite cum e vremea în Trecătoare! », « Cine este cu mine la rafting sâmbătă? » sau «Cumpăr o pușcă, urgent! » Trăiesc de la ieșire la ieșire. Un proiect complex la birou? Nimic, am doar rupe-l în etape, ca o ascensiune dificilă. Trebuie să rezistăm până joi, apoi vom fi liberi. Mă aflu deja în autobuzul care ne duce la poalele muntelui, pădurea şi câmpurile pâlpâie în spatele ferestrei, iar în mână ţin un termos cu ceai fierbinte.. Cele mai frumoase amintiri ale mele nu sunt legate de petreceri, ci de momentele în care pătrunzi printre ultimii metri de ceaţă şi urci pe creasta unui munte.. Picioarele bâzâie, plămânii ard, apoi doar taci. Și tu ești primul care atinge lumina răsăritului.

O mie de metri sub tine și întreaga lume înghețată în tăcere și frumusețe. În astfel de momente, toate problemele, toate grijile par atât de mărunte, purtate de vântul care te lovește în față. Și apoi există entuziasmul vitezei.. Îmi place motocicleta. Când cobori o pantă abruptă şi decizia ta pentru următoarea secundă determină totul. Genunchii atârnă pe denivelări, ochii prind singura traiectorie corectă, iar adrenalina strigă în sânge mai tare decât orice muzică. Și apoi dulcea oboseală a mușchilor, râsul cu prietenii și poveștile despre cine aproape a zburat în tufișuri. Uneori mă întreabă: „Nu-ţi este frică? Nu oboseşti niciodată?». Bineînţeles că este.. Uneori te uzi până la fund, te pierzi pe potecă și visezi la o baie fierbinte. Dar este oboseala care te face să dormi ca un mort şi să te trezeşti ca o persoană complet nouă.. Curățat. Fii puternic..

Pentru mine activitatea fizică nu este doar un hobby.. E felul meu de a trăi. Să simt fiecare muşchi, fiecare respiraţie, fiecare picătură de ploaie pe faţa mea. Este limba mea, cu care vorbesc lumii. Şi atâta timp cât picioarele îmi pot merge, iar inima bate tare de anticiparea urcării, voi fi acolo: pe potecă, pe stâncă, pe apă.. Pentru că casa mea nu sunt cei patru pereți, ci această lume vastă, sălbatică și incredibil de frumoasă..