AlanaMoore

Ochii tăi îmi ating tăcerea şi dintr-o dată lumea devine piele. Nimic nu există în afară de acest fior care învaţă să respire numele tău.

Sub lumina, ascund umbra, cea care arde încet. Apropie-te în linişte. Focul ştie să-şi recunoască destinul.

Pe pielea mea, parfumul secretului, pe buzele mele, promisiunea ameţelii. Dacă ai știi tot ce ascund, nu ai mai dormi liniștit.

Nu spun nimic, las gesturile mele să vorbească. Tăcerea are cuvintele ei, şi le ştiu pe toate.

În visele mele nu ai nume, doar o căldură, o urmă. Nu te caut pe tine, caut ameţeala pe care o laşi.

Gândurile tale mă țin mai strâns decât orice îmbrățișare E de ajuns să fiu ideea ta, atâta timp cât e arzătoare.

Iubesc clipa dinaintea gestului, suflarea dinaintea cuvântului. Acolo unde dorinţa se naşte şi nu moare niciodată.

Timpul alunecă pe pielea mea ca o amintire nerăbdătoare. Fiecare minut devine o mângâiere, fiecare secundă o promisiune.

Visez pe jumătate, ca să nu te pierd cu totul. În întuneric, absența ta are gustul plăcerii neîmplinite.

Sub pielea mea, noaptea se trezeşte, încet şi arzând, ca un secret care caută lumina. Gândurile tale trec pe lângă mine fără să mă atingă, şi totuşi le simt focul, şoaptele care-mi curg prin vene. Devin tăcere, suflare, aşteptare — o flacără blândă în întuneric, care se pleacă la gândul tău. Fiecare secundă se întinde, se prelungește, ca o dorință care refuză să doarmă. Şi dacă ai închide ochii, poate mi-ai auzi inima bătând în ritmul respiraţiei tale.

Cuvintele tale aluneca pe pielea mea ca degetele invizibile. Desenează căi secrete, luminează lumi adormite. Nu spun nimic — ascult. Lipsa ta are gust de sare, parfumul unui vis neîmplinit. Închid ochii şi te inventez, în încetineala serii, acolo unde tăcerea devine promisiune. Te aştept fără să te aştept, aşa cum aştept ploaia când căldura devine dorinţă.

Există în privirea ta o umbră care mă dezbracă, fără gest, fără cuvânt, fără sfârşit. Fiecare bătaie a genelor mă ţine într-un ameţeală şi mă pierd — cu bună ştiinţă. Suflarea mea devine lumina ta, pielea mea, ecoul tau. Mă strecor printre secunde ca un secret pe care noaptea îl păzeşte. Și dacă mâine nu suntem nimic, voi păstra pe buzele mele gustul tăcerii tale.

Îţi scriu cu roua dimineţii şi cu puţin foc în gură. Fiecare cuvânt se atinge, se trezeşte, ca o mângâiere care ezită să se nască. Timpul se îndoaie, se suspendă, şi sub pânza zorilor îţi simt respiraţia imaginară, caldă, vibrantă, fragilă. Îmi ofer gândurile vântului, sperând că ţi le va duce, că ţi le va aşeza pe piele ca un sărut invizibil.

Încet, te inventez, cum se pictează lumina pe un vis. Absenţa ta e un parfum, prezenţa ta, un vertij tăcut. Respir între două amintiri, acolo unde totul tremură încă, unde cuvintele nu mai îndrăznesc să vorbească. Fiecare bătaie a timpului este o promisiune suspendată, un fior care își caută sfârșitul. Şi eu stau acolo, jumătate umbră, jumătate foc, aşteptând ca lumea să adoarmă ca să mă gândesc la tine fără remuşcări.

Te ating în gând, încet, ca pe un vis de teamă să nu se şteargă. Pielea mea păstrează amintirea absenţei tale, fiecare suflare, o promisiune neîmplinită. Te-mi imaginez în întuneric, acolo unde umbrele devin blânde, unde lumina se oprește pe curbele tăcerii. Dorinţa mea nu strigă, ea aşteaptă, se aşează, respiră. Și când noaptea mă atinge, îți șoptește pe jumătate numele.

Între buzele mele, amintirea ta se strecoară, caldă ca un cuvânt nespus. Dansează, ușor, pe limba mea, ca un secret prea frumos pentru a fi mărturisit. Închid ochii – şi totul devine flacără. Aerul însuși se îngreunează de tine, de acest nimic care arde, de acest tot ce tremură. Stau aici, oferindu-mă tăcerii, ascultând cum lumea dispare, lăsând doar urmele tale, invizibile şi reale.

Seara se întinde pe pielea mea goală, iar vântul îmi vorbeşte despre tine. Fiecare fior devine limbaj, fiecare suflare, amintire. Mă pierd în arderea lentă a așteptării și a dorului. Nu carnea cheamă, ci sufletul, rănit de blândețe. Vreau acest ameţeală liniştită, acest abis fără cădere, unde umbrele noastre se contopesc şi îşi uită numele.

Îţi scriu suflarea pe pielea mea, cu cerneala nopţii. Fiecare cuvânt tremură, respiră, ca și cum ar veni de la tine. Tăcerea ta se întinde pe șoldurile mele, cântărește ușor, arde încet. Nu mă mişc — las lumea să dispară, până când nu mai rămâne decât urmele unei dorinţe fără sfârşit.